Fereastra, un obiect comun din viaţa noastră, este o deschidere către suflet, către interior, dar şi către exterior; fereastra trezeşte amintiri, imagini, leagă lumi aparent diferite.
Privesc prin fereastră raftul cu flori. O clipă de linişte, o emoţie şi dintr-o dată, o succesiune de imagini îmi trezeşte o amintire. Pe când eram micuţă, mergeam cu bunica în grădină şi învăţam să vorbesc cu florile, astfel să descopăr lumea care mă înconjura, bucurându-mă de ea.
Îmi aduc aminte că mă oprisem în faţa unei flori micuţe, numită Pietricică, uimită că, fără să fie semănată, a avut îndrăzneala să răsară în grădină şi, pe deasupra, să fie interesantă şi atrăgătoare.
- Ce e asta? am întrebat indignată că a apărut dintr-o dată, de parcă cineva a pus-o acolo intenţionat. Cum de nu am văzut-o până acum? Cum a apărut aici?
- Este o floare, răspunse bunica.
- Dar nu era aici!
- Ba era.
- Nu era nici o floare roşi până acum aici. Era totul verde, nicidecum o floare atât de frumoasă. Am cercetat tot şi ştiu că nu mi-a scăpat nimic.
- Ai dreptate! Era verde totul pe aici, pentru că nu era înflorită. Aşa cum creşti tu, aşa a crescut şi floricica, zise bunica. La început a fost o sămânţă, apoi o mică plăntuţă verde, după care a înflorit aşa cum o vezi.
- Dar cum? De ce nu am văzut? Am întins mâna către ea, voiam să o iau în mână lângă mine, mai aproape, dar dacă o rupeam, murea.
- Vorbeşte cu ea şi vezi ce îţi zice despre ea.
- Dar florile nu vorbesc. Nu aud nimic.
Bunica începu să râdă.
- Sunt mai multe feluri de a vorbi. Floarea îţi arată că e micuţă, firavă, delicată, are petale fine, roşii, că este vie, că deşi e mică, are personalitate şi atrage atenţia, că poate să danseze la adierea vântului, că parcă se îmbujorează când razele soarelui o ating şi se încălzeşte la fel ca noi oamenii şi este plină de energie.
- Parcă ar fi o zână din poveste, preschimbată în floare. Are nume dacă e vie?
- Are.
- Cum o cheamă?
- Tu ce nume i-ai da?
- E atât de frumoasă, că nu găsesc cuvânt să o descriu. Zânica roşie îmbujorată...
- Asta e... aşa vrea să îi spui.
- De unde ştii?
- Se simte cu sufletul. Aşa vrea să fie chemată.
Şi de atunci, deşi am aflat că micuţa floricică se numea Pietricică, pentru mine s-a numit Zânică îmbujorată. Şi tot de atunci, florile care creşteau în grădină au primit nume speciale. Chiar şi peste ani, când bunica, doborâtă de ani şi de bătrâneţe, nu a mai avut grădina de altădată, plină cu flori, ci doar câteva ghivece, asemănătoare cu cele din tablouri.
Elisabeta Timoc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu