Ia o cahlă şi citeşte!

Pun pariu că niciodată nu te-ai uitat la soba bunicii ca la o bibliotecă. Ei bine, nici eu (eu nu am bunici la ţară, dar, fie vorba între noi, nu ăsta este lucrul pe care vreau să îl subliniez aici). 

În sala Tipologii. Cahle – care, da, după cum îi spune şi numele, este plină de cahle – eu nu reuşesc să vad cahle. Văd peste tot rafturi umplute de cărţi. De nişte cărţi ciudate, pentru că nu au pagini şi nu le pot răsfoi. Nu au mirosul acela specific al cărţilor peste care a trecut timpul, nu au număr de înregistrare pe cotor şi nici o editură care să îşi asume copyright-ul. Au însă poveşti, ca acele coperţi de la cărţile vechi de colorat. De fapt, ele sunt imagini ale unor realităţi nu foarte îndepărtate, iar în sala Cahle întreaga lor funcţionalitate iniţială dispare. 

Ia o cahlă şi citeşte: aşază-te pe fotoliul vechi şi uită-te atent la fiecare, intorcându-te în timp – fiecare lucru are locul lui, fiecare placă are povestea şi desenul ei, locul ei în biblioteca albă şi masivă. 

În centrul sălii stă soba, ca o apoteoză la care visează fiecare dintre aceste cahle ciudate: să fie în mijlocul scenei, sub luminile reflectoarelor roşii şi albastre şi să i se mulţumească că, la un moment dat, a servit omul. Ea va continua să o facă, dacă omul hotărăşte să o deschidă. 

Iris Şerban

Rugă la sădirea pomului

Poartă-mi ochiul în zări largi,

stalagmită răsărită din ploi abrupte,

cu mâini întinse spre sărutare Craiului Nou.

Leagă rod pe timp de pace, taie câmpu-n goană viscolită,

trup de frunze sau de săbii, părinte şi soldat

fremătând lumina-n linii.

Ninge-mi tu april în plete, amintind de lupte albe,

lasă-mi doliul toamnei mut.

Monica Irina Chiorpec

Zânica îmbujorată

Fereastra, un obiect comun din viaţa noastră, este o deschidere către suflet, către interior, dar şi către exterior; fereastra trezeşte amintiri, imagini, leagă lumi aparent diferite.

Privesc prin fereastră raftul cu flori. O clipă de linişte, o emoţie şi dintr-o dată, o succesiune de imagini îmi trezeşte o amintire. Pe când eram micuţă, mergeam cu bunica în grădină şi învăţam să vorbesc cu florile, astfel să descopăr lumea care mă înconjura, bucurându-mă de ea.

 

Îmi aduc aminte că mă oprisem în faţa unei flori micuţe, numită Pietricică, uimită că, fără să fie semănată, a avut îndrăzneala să răsară în grădină şi, pe deasupra, să fie interesantă şi atrăgătoare.

- Ce e asta? am întrebat indignată că a apărut dintr-o dată, de parcă cineva a pus-o acolo intenţionat. Cum de nu am văzut-o până acum? Cum a apărut aici?

- Este o floare, răspunse bunica.

- Dar nu era aici!

- Ba era.

- Nu era nici o floare roşi până acum aici. Era totul verde, nicidecum o floare atât de frumoasă. Am cercetat tot şi ştiu că nu mi-a scăpat nimic.

- Ai dreptate! Era verde totul pe aici, pentru că nu era înflorită. Aşa cum creşti tu, aşa a crescut şi floricica, zise bunica. La început a fost o sămânţă, apoi o mică plăntuţă verde, după care a înflorit aşa cum o vezi.

- Dar cum? De ce nu am văzut? Am întins mâna către ea, voiam să o iau în mână lângă mine, mai aproape, dar dacă o rupeam, murea.

- Vorbeşte cu ea şi vezi ce îţi zice despre ea.

- Dar florile nu vorbesc. Nu aud nimic.

Bunica începu să râdă.

- Sunt mai multe feluri de a vorbi. Floarea îţi arată că e micuţă, firavă, delicată, are petale fine, roşii, că este vie, că deşi e mică, are personalitate şi atrage atenţia, că poate să danseze la adierea vântului, că parcă se îmbujorează când razele soarelui o ating şi se încălzeşte la fel ca noi oamenii şi este plină de energie.

- Parcă ar fi o zână din poveste, preschimbată în floare. Are nume dacă e vie?

- Are.

- Cum o cheamă?

- Tu ce nume i-ai da?

- E atât de frumoasă, că nu găsesc cuvânt să o descriu. Zânica roşie îmbujorată...

- Asta e... aşa vrea să îi spui.

- De unde ştii?

- Se simte cu sufletul. Aşa vrea să fie chemată.

Şi de atunci, deşi am aflat că micuţa floricică se numea Pietricică, pentru mine s-a numit Zânică îmbujorată. Şi tot de atunci, florile care creşteau în grădină au primit nume speciale. Chiar şi peste ani, când bunica, doborâtă de ani şi de bătrâneţe, nu a mai avut grădina de altădată, plină cu flori, ci doar câteva ghivece, asemănătoare cu cele din tablouri.

Elisabeta Timoc

Chilia

Încă de la intrarea în Muzeu, asemenea voinicilor din basme vei fi nevoit să alegi: fie treci pe sub poarta impunătoare, străjer al scărilor pe care le ascunde, fie te îndrepţi în partea dreaptă lăsându-te ispitit de troiţa care abia se zăreşte, fie alegi să păşeşti spre stânga, unde ţi se va descoperi Sala numită „Frumuseţea Crucii”. În orice direcţie ai alege să te îndrepţi, Muzeul ţi se va descoperi acelaşi, deopotrivă modest şi fastuos.

Cea din urmă variantă însă, descrie parcă într-o împletire a poeziei şi simbolismului traiectoria vieţii călugăreşti. Monahul, tânăr la început de drum se va lăsa ispitit de „Frumuseţea Crucii” şi căutând să cunoască spiritualitatea va lua contact cu „Fastul” cunoscut încă din perioada Vechi-Testamentară slujitorilor şi slujirii închinate lui Iahve.

Specifică vieţii călugăreşti, adâncirea în cunoaşterea sinelui nu va putea fi posibilă decât în „Reculegere”, iar modelele de urmat în lupta pentru desăvârşire sunt sfinţii, cei care, oameni fiind au biruit în această luptă şi ale căror „Moaşte” rămân mărturie pentru cei care se vor încumeta să îi urmeze.

Înaintând în muzeu, Sala „Ferestre” stă, aşa cum însuşi numele o spune, la graniţa dintre noi şi lume. Veşmintele monahale expuse în dulapurile-vitrine  arată în continuare trecerea călugărului pe acolo, deja înaintat în vărstă, probabil mergând spre „Chilia” sa.

Aşa cum este firesc, locuinţa monahului este simplu mobilată , având câteva icoane pe pereţi, o fotografie înrămată a cunocutului duhovnic Paisie de la Sihla şi câteva medicamente, uitate parcă pe măsuţă, lângă ochelari.

 În spiritualitatea ortodoxă Chilia este văzută ca un loc sfânt, un altar al vieţii cotidiene, un loc în care se recomandă petrecerea timpului în rugăciune, departe de orice griji lumeşti. Astfel la intrarea în chilie se sfârşeşte timpul; dincolo de ea începe...

Pasere Andreea Melania

În numele Tatălui

Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul a toate câte sunt...

Sub semnul Crucii se inaugurează, în 1992, în a doua zi a Paştelui, şi Muzeul Ţăranului Român. Obiect al expoziţiei omonime, mărturie şi pavăză a existenţei românilor pe aceste meleaguri binecuvântate, amintind de sacrificiul întru Viaţă veşnică, Crucea ne veghează şi astăzi în spaţiul din muzeu ce abordează tematica spirituală.

Încrustată pe leagăn, la capul copilului, tăiată în piatră, adusă laolaltă de palme crestate de vreme din lemnul jertfit, cusută pe hainele de sărbătoare, zugrăvită pe lutul ars, păstrată la loc de cinste în casă, pentru închinăciune, sau ca pecetar al colacului, transmis pe linie maternă generaţii de-a rândul, Crucea este însemnul identităţii noastre, dovadă a statorniciei şi garanţie a continuităţii.

O axis mundi care leagă în unghi drept Cerul şi Pământul, Răsăritul şi Apusul, lăsată ca testament tainic de mâna dreaptă a strămoşului ce-o învaţă pe cea a ultimului venit pe lume să traseze prin aer, pentru întâia oară, un legământ al neclintirii.

Monica Irina Chiorpec

Ia un loc!