De-a v-ați ascunselea cu timpul, printre meșteșuguri și sărbători...

La Muzeul Naţional al Țăranului Român, chiar și atunci când muncesc, oamenii se joacă. Din pasiunea pe care o pun în ceea ce fac se ivesc o mulțime de idei, pe care, cu drag, cu încredere și cu bucurie, le preschimbă în programe inedite. Așa a luat naștere și “Joaca de-a timpul”, un proiect care și-a propus să îi aducă împreună pe cei mari și pe cei mici deopotrivă, îndemnându-i să-și dea frâu liber îndemânării și să plămădească... Ce a ieșit în urma celor nouă luni de ateliere creative s-a putut vedea miercuri, 9 noiembrie 2011, de la 15:30,  în sala Acvariu a MȚR, la vernisaj.

“Joaca de-a timpul” a început dintr-un... joc de idei al voluntarilor, după cum spune Anamaria Iuga, etnolog la Muzeul Țăranului Român: “Anul trecut am avut un proiect care le-a plăcut foarte mult – “Joaca de lut” – și  au vrut să facem ceva și anul acesta”, mărturisește ea, repetând, cu un zâmbet în colțul gurii, cât de mult îi place să lucreze cu voluntarii. Anul acesta s-au strâns nu mai puțin de 36, în jurul unui concept prin care s-a dorit să se pună în valoare meșteșugurile autentice și sărbătorile tradiționale, atât pentru tineri, cât și pentru școlari. Astfel, „din Mărțișor până în Brumărel”, în fiecare lună, cei de la MȚR au pus la cale ateliere ingenioase, unde cei mari și cei mici au frământat lutul și l-au modelat în felurite figurine, au înșirat mărgele pe ață, au lucrat cu pâsla, au modelat măști și au pictat icoane pe sticlă. Proiectul s-a desfășurat în cadrul unui acord cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului din sectorul 4, precum și cu centrul de zi “Casa Speranței”, fiind gândit special pentru a oferi o alternativă copiilor de acolo, proveniți din familii defavorizate.

În ziua vernisajului, puțin peste ora 15:30, ușa de sticlă a sălii Acvariu s-a deschis, pentru ca înăuntru să pătrundă copilărime câtă frunză și iarbă, veselă și gălăgioasă. Școlarii de la centru s-au repezit fiecare spre obiectele pe care le creaseră. Provocarea lansată de voluntari a sporit entuziasmul general: cum expoziția nu era terminată, pasămite, ei i-au îndemnat pe copii să culeagă frunze de iederă din curtea interioară a muzeului, să le picteze și să le lipească pe panourile de pânză albă. Îndeletnicirea a răpit întreaga atenție a copiilor, care au uitat repede și de televiziune, care tocmai de luase interviu, ba într-o primă fază chiar și de merele, prăjiturile și gogoșile din coșuri. Au urmat poza de grup și vorbele de bun-venit ale celor de la muzeu, prin grija cărora proiectul a fost dus la bun sfârșit: Virgil Ștefan Nițulescu, directorul general al MȚR, Anamaria Iuga și Raluca Minoiu, sociolog și coordonator de proiect.

Copii, voluntari, educatori, oameni ai muzeului, dar și persoane venite din afară au umplut cu forfotă și bună-dispoziție un spațiu vesel și colorat. Păpușile de fân cu ochi de flori plămădite în iulie, de Sfântul Ilie, atârnate de tavanul de răchită de la intrare, icoanele pe sticlă pictate pentru Ziua Crucii, figurinele și basoreliefurile din lut ale Sfântului Gheorghe, închipuind fel și fel de animale, peticele de pâslă colorată, fotografiile din timpul atelierelor și măștile din papier maché făcute cu prilejul Fărșangului din martie, nimic nu a scăpat atenției vizitatorilor. “Eu am fost la ateliere în clasa a III-a, că acum sunt în clasa a IV-a și nu mai am timp, sunt cu lecțiile. Atunci am făcut niște măști din lut. Și uneori, la centru, când nu mai am lecții, pictez icoane pe sticlă”, spune Marius, în vârstă de 10 ani. Și cadrele didactice care i-au îndrumat pe copii au primit proiectul cu încântare. Gabriela Jipa, educator la centrul de zi “Casa Speranței”, crede că “proiectul a fost deosebit și în același timp generos, pentru că a oferit copiilor noștri posibilitatea de a-și dezvolta deprinderile artistice”. Mihaela Badea, învățătoare la Școala nr. 75 “Leonardo Da Vinci”, ajunsă la vernisaj din întâmplare, în timpul unui tur al muzeelor cu copiii de clasa I, mărturisește: “Ne-am întors puțin în timp, am realizat că am pornit de undeva simplu și că tehnica uneori dăunează. Am realizat cât de important este să ne îndreptăm spre artă, spre frumos, spre lucrul făcut cu îndemânare.”

I-am rugat și pe voluntari să rezume în 3 cuvinte experiența din timpul proiectului. Pentru Simona, care face voluntariat la MȚR de 2 ani, a fost o întâlnire între joacă, timp și frumos. Bogdan, implicat în activități de 4 luni, a găsit în proiect mult copilăresc, amintire și feerie. Pentru Gențiana, proiectul (care a și adus-o, de altfel, în rândul voluntarilor MȚR) a însemnat copii, veselie și să încerce lucruri noi. Iar Gabi, care s-a implicat în ateliere din iunie, a văzut în proiect entuziasm, cretivitate și frumusețe. Am stat de vorbă și cu Raluca Minoiu, sociolog și coordonator de proiect. Întrebată ce i-a plăcut cel mai mult la “Joaca de-a timpul”, a mărturisit: “Mi-a plăcut ce s-a întâmplat duminică, atunci când eram ușor disperată, pentru că obiectele sunt foarte diferite și mă gândeam cu groază cum o să arate expoziția. Ei, și duminică au venit peste zece voluntari și uite ce-a ieșit! O expoziție pe care am construit-o toți, pas cu pas, cu entuziasm – m-am simțit absolut minunat! Copiii au mai făcut ceva ateliere și la “Casa Speranței”, dar cumva a fost altfel, pentru că s-a pus mult accent pe imaginație. Îmi aduc aminte, de exemplu, la pâslă: la prima întâlnire, când au văzut cât au ei de frecat acolo, la lâna aceea, trei ore ca să iasă un peticuț erau așa, transpirați și obosiți... Ca să-i văd data viitoare că vin vioi: “A, eu vreau acum cu nu-știu-ce culoare!”, știind deja ce-i așteaptă. A fost perfect!”

Pe peretele din stânga al Sălii Acvariu sunt atârnate, de tavanul de răchită, niște caiete colorate care pun vizitatorilor două întrebări: “Cum te joci și timpul?” și “Cum se joacă timpul cu tine?”. De vizitat expoziția, o mai puteți vizita până pe 20 noiembrie. Cât despre răspunsuri... atât cât mai e timp!

Anca-Maria Pănoiu

Hai sa ne jucam!

Punem la cale un muzeu* cum nu s-a mai pomenit, intesat de istorioarele copilariei, de jucarii si de povestile lor!

Si ca sa fie treaba treaba, e musai s-o facem cu chibzuinta.

Intai cercetam indeaproape: plecam la drum lung si strabatem cele patru zari, in cautarea strangatorilor de jucarii de tot soiul. Vorbim cu ei si ii indemnam sa ne depene povesti despre papusi, ursi de pasla cu ochi de nasture si despre trenuri de lemn si metal, despre ei si despre copilaria lor. Scriem totul cu luare-aminte, ca nu cumva sa se piarda!

Cu toate acestea vom plamadi un muzeu adevarat si unul inchipuit. Cel dintai va lua din vreme in vreme drumul anevoios al tarilor straine, ca si altii sa vada asemenea minunatie, pe cand cel de-al doilea, virtual, va zbura mai repede ca gandul in casele tuturor!

Vom mai aduce impreuna batrani si princhindei, care se vor strange sa depene ori sa ia aminte la povesti si amintiri…

Joaca noastra e lucru anevoios si intins, dar strasnic de frumos! Si cum asa lucru mare nu se face cu una, cu doua, avem trebuinta de oameni de nadejde! Ca doar cu joaca nu-i de saga! 

Te asteptam sa ni te alaturi, joi, 30 iunie de la ora 17.00 in curtea interioara a Muzeului Taranului Roman, ca sa punem jocul la cale.

*Proiectul Copilaria. Ramasite si Patrimoniu, cu sprijinul programului Cultura 2007-2013 al Uniunii Europene.

Ionică ne scrie de Ziua Muzeelor

Cu mâna de-a vremii vene brăzdată,
Bunica suceşte mâncarea-n ulcior.
Prin ciobul sfios Dumnezeu îşi arată
Mulţumirea şi îndemnul de dor.
Chipul bunicii îmi va fi pe vecie
Şi îndemn şi motiv de melancolie.

Ionică
18 mai 2011, la MTR

La Ziua Muzeelor, Catia ne scria:

Dragă MTR,
Îţi scriu aşa cum îi scriam odinioară lui Moş Crăciun - ştiu că n-ai să-mi răspunzi, dar ai să-mi îndeplineşti dorinţa.
Am regăsit aici cuverturile de lână pe care le şifonam mereu când eram mică şi primeam atenţionări serioase din partea străbunicii, pentru că "deranjam" laviţele. Am regăsit atelierul bunicului, potcoava pierdută de fierarul satului, o lingură din setul din perete, fotografii de la nunta unor oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, hăinuţele copiilor lor şi păturile care le ţineau de cald iarna, la gura sobei pe care teracota şi trosnetul lemnului de brad spun poveşti pentru cei ce ştiu să asculte.
Pe toate astea mi le-ai adus aici, la 400 de km. de cenuşa bătrânilor mei pe care "îi sunt" şi pe care nu i-am cunoscut decât, poate, într-o altă viaţă. Îţi mulţumesc şi nu îndrăznesc decât să te rog să rămâi aici şi peste câteva zeci de ani, atunci când copiii copiilor mei îşi vor aduce aici copiii să vadă şi să (se) înţeleagă.
Cu drag,
Catia

Cu si despre armeni...o mica introducere in cultura armeneasca.

Sunt lucruri,momente..si oameni care ne marcheaza,care ne deschid lumea,imaginatia si modul de abordare al lucrurilor.Trebuie sa va spun ca totul a inceput atunci cand am facut primul tur al muzeului...la etajul 1 se gasesc diferite porturi care uimesc prin frumusete si originalitate insa portul armeniilor pur si simplu mi-a luat ochii,m-a surprins prin frumuseste,candoare,puritate..originalitate...si am decis sa o iau pe "cararile cunoasterii"si sa aflu mai multe despre acesta mica comunitate..

....Prin asezarea sa geografica,Armenia se gaseste intr-o situatie extrem de favorizanta.Intretind relatii numeroase cu Siria,Mesopotamia si Persia,ea putea in mod firesc sa traga invataminte folositoare de la aceste tari.Pe langa acestea raporturile politice restranse care le intretinea cu Bizantul au pus amprenta influentelor eline.Din acest dublu contact cu Grecia si cu Orientul,trebuia sa se nasca Armenia,in sec VII,o arta interesanta si originala.Pictura  se gaseste la armeni prin fresce si pictura murala,gravuri colorate si miniaturi,in mare parte distruse de invaziile cotropitoare.Dar cateva dintre cele mai pretioase manuscrise armenesti impodobite cu gravuri au fost salvate si se afla in clipa de fata prin diferite biblioteci armenesti prin Armenia,in Ierusalim,Venetia,Constantinopol.Cel mai vechi dintre acestea este „Evanghelia Reginei Mâlke,scrisa in 912.Manuscrisele armenesti conserva numele unui mare numar de artisti,care, cu un desavarsit talent si arta au ilustrat aceste manuscrise.In artele plastice,vechii armeni erau cunoscuti prin ornamentatia si decoratie.Flora stilizata,pasarile si pestii joaca un ro preponderent.Ornamentele geometrice sunt utilizate,mai ales in intrebuintarea friselor in hacikar-e(stele de piatra).

Muzica armeneasca.

In cultura armeneasca exista trei genuri de muzica:

-muzica religioasa sau liturgica folosita in biserici

-muzica popular pentru cantece si dansuri

-muzica contemporana

Aceasta arta nu este in realitate nici de influenta europeana nici de influenta oriental.Are un character unic in lume,uimind prin dulceata sa,gratioasa,plina de emotie.Melodii cu inflexiuni delicate si totusi precise,ritmuri mladioase vin din adancul inimii unui popor.Cantecele de iubire sunt melancolice si pasionale ca in toate tarile din lume insa cu o nuanta deosebit de duioasa .Cantecele de munca sunt strigate de chemare cu bogate modulatii facute parca sa strabata de la un munte la altul .

Covoarele armenesti

Fabricatia covoarealor in Armenia se pare ca apartine unei epoci foarte indepartate.In general Armenia era cunoscuta pentru braurile,cuverturile,covoarele,tesaturile si valurile sale dar mai presus de toate,aceasta reuputatie ajungea atat de departe datorita culorii ros-violet sau Kirmiz pe care arabii o numeau “culoare armeneasca”si care era considerate tot atat de pretioasa ca si purpura.Foarte delicate ,ea nu era intrebuintata decat pentru lana si matase,nu pentru bumbac si alte materiale.Se spune ca aceasta era preparata cu o insecta care traieste pe stejarii ce cresc in Armenia.Culoarea “rosie-violeta”s-a schimbat in violet culoare pe care o vedem in toate covoarele armenesti,dar in general in portiuni mici.

Literatura armeneasca

Aparitia alfabetului(405) a fost pentru Armenia inceputul stralucit al avantului intellectual.Scrierea i-a permis Armeniei sa aiba cele mai bune talmaciri ale Bibliei si sa creeze o vasta literature care incepe in veacul al V-lea si ajunge pana in zilele noastre.Literatura scrisa-caci inaintea aparitiei alfabetului Armenia avea o literature orala ,de o inspiratie epica,glorificand zeii(“Cantecele din Goght”).Este important de stiut faptul ca secolul al cincilea e veacul de aur al literaturii armenesti,atat pentru limba slasica cat si pentru frumusetea si valoarea operelor scrise si traduse.Toate subiectele si genurile de poezie sunt tratate: dragostea,vinul,natura,munca de camp,glume,cantece mistice,nasterea,casatoria,povesti versificate.

Baloi Iulia-Alexandra

Nicăieri nu-i ca acasă

Căsuța aceasta, ce ne duce cu gandul la cea din ,,Amintirile din copilărie" ale lui Creangă, îmi amintește de căsuța în care am copilărit. Toti cei care venim de la țară o privim, ne aducem aminte cu lacrimi tremurânde că am crescut cu amintirile bunicului ce ședea la vatra focului, depănându-ne povești haiducești, iar bunica lânga el întorcând de zor mămăliga ne pregătea masa(o măsuță scundă și rotundă cu 3 picioare pe care cu siguranță ați observat-o prin muzee, pentru că, evident, acolo îi este locul acum: printre isotrii și amintiri). Imi este inconfundabil gustul de supă dintr-o strachină de pământ sorbită cu lingura de lemn(ce-i drept bunicul promitea o recompensă pentru cine termina primul supa). În acele vremuri nu realizam cat de mult înseamnau aceste lucruri pentru cufărul meu cu melancolii care acum stă așezat cuminte lângă sobă, acoperit cu un  covoraș țesut de bunica.

Ei, și totul era atat de frumos cand erai mic și nu realizai câte trec pe lângă tine. Seara, mama ne așeza în pat, un pătuc simplu, cu o saltea improvizată din paie și o pernă așijderea ale căror miros îl simțeam toată noaptea. Focul trosnea în sobă și desena pe tavan umbre strașnice care mă duceau cu gândul la poveștile cu haiduci ale bunicului.

Totul era simplu atunci căci aveam de toate: în pod erau proviziile pentru iarnă, pe care bunica le adunase cu atâta trudă, nucile erau în albia de lemn, ardeiul era pus la uscat(căci ostropelul de pui nu avea nici un gust fara să sorbi și dintr-un ardei uscat), bunicu avea vin ce-i ajungea până în primăvară, strugurii erau puși la stafidit, iar daca ne-ar fi lipsit ceva, bunica ar fi dus  strachinile de lut la târg pentru a lua în schimb tot ce-i trebuia pentru gospodarie.

Viața trecea foarte încet atunci, pentru că ,,timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare".

 Mihaela Vladu

Ia o cahlă şi citeşte!

Pun pariu că niciodată nu te-ai uitat la soba bunicii ca la o bibliotecă. Ei bine, nici eu (eu nu am bunici la ţară, dar, fie vorba între noi, nu ăsta este lucrul pe care vreau să îl subliniez aici). 

În sala Tipologii. Cahle – care, da, după cum îi spune şi numele, este plină de cahle – eu nu reuşesc să vad cahle. Văd peste tot rafturi umplute de cărţi. De nişte cărţi ciudate, pentru că nu au pagini şi nu le pot răsfoi. Nu au mirosul acela specific al cărţilor peste care a trecut timpul, nu au număr de înregistrare pe cotor şi nici o editură care să îşi asume copyright-ul. Au însă poveşti, ca acele coperţi de la cărţile vechi de colorat. De fapt, ele sunt imagini ale unor realităţi nu foarte îndepărtate, iar în sala Cahle întreaga lor funcţionalitate iniţială dispare. 

Ia o cahlă şi citeşte: aşază-te pe fotoliul vechi şi uită-te atent la fiecare, intorcându-te în timp – fiecare lucru are locul lui, fiecare placă are povestea şi desenul ei, locul ei în biblioteca albă şi masivă. 

În centrul sălii stă soba, ca o apoteoză la care visează fiecare dintre aceste cahle ciudate: să fie în mijlocul scenei, sub luminile reflectoarelor roşii şi albastre şi să i se mulţumească că, la un moment dat, a servit omul. Ea va continua să o facă, dacă omul hotărăşte să o deschidă. 

Iris Şerban

Rugă la sădirea pomului

Poartă-mi ochiul în zări largi,

stalagmită răsărită din ploi abrupte,

cu mâini întinse spre sărutare Craiului Nou.

Leagă rod pe timp de pace, taie câmpu-n goană viscolită,

trup de frunze sau de săbii, părinte şi soldat

fremătând lumina-n linii.

Ninge-mi tu april în plete, amintind de lupte albe,

lasă-mi doliul toamnei mut.

Monica Irina Chiorpec

Zânica îmbujorată

Fereastra, un obiect comun din viaţa noastră, este o deschidere către suflet, către interior, dar şi către exterior; fereastra trezeşte amintiri, imagini, leagă lumi aparent diferite.

Privesc prin fereastră raftul cu flori. O clipă de linişte, o emoţie şi dintr-o dată, o succesiune de imagini îmi trezeşte o amintire. Pe când eram micuţă, mergeam cu bunica în grădină şi învăţam să vorbesc cu florile, astfel să descopăr lumea care mă înconjura, bucurându-mă de ea.

 

Îmi aduc aminte că mă oprisem în faţa unei flori micuţe, numită Pietricică, uimită că, fără să fie semănată, a avut îndrăzneala să răsară în grădină şi, pe deasupra, să fie interesantă şi atrăgătoare.

- Ce e asta? am întrebat indignată că a apărut dintr-o dată, de parcă cineva a pus-o acolo intenţionat. Cum de nu am văzut-o până acum? Cum a apărut aici?

- Este o floare, răspunse bunica.

- Dar nu era aici!

- Ba era.

- Nu era nici o floare roşi până acum aici. Era totul verde, nicidecum o floare atât de frumoasă. Am cercetat tot şi ştiu că nu mi-a scăpat nimic.

- Ai dreptate! Era verde totul pe aici, pentru că nu era înflorită. Aşa cum creşti tu, aşa a crescut şi floricica, zise bunica. La început a fost o sămânţă, apoi o mică plăntuţă verde, după care a înflorit aşa cum o vezi.

- Dar cum? De ce nu am văzut? Am întins mâna către ea, voiam să o iau în mână lângă mine, mai aproape, dar dacă o rupeam, murea.

- Vorbeşte cu ea şi vezi ce îţi zice despre ea.

- Dar florile nu vorbesc. Nu aud nimic.

Bunica începu să râdă.

- Sunt mai multe feluri de a vorbi. Floarea îţi arată că e micuţă, firavă, delicată, are petale fine, roşii, că este vie, că deşi e mică, are personalitate şi atrage atenţia, că poate să danseze la adierea vântului, că parcă se îmbujorează când razele soarelui o ating şi se încălzeşte la fel ca noi oamenii şi este plină de energie.

- Parcă ar fi o zână din poveste, preschimbată în floare. Are nume dacă e vie?

- Are.

- Cum o cheamă?

- Tu ce nume i-ai da?

- E atât de frumoasă, că nu găsesc cuvânt să o descriu. Zânica roşie îmbujorată...

- Asta e... aşa vrea să îi spui.

- De unde ştii?

- Se simte cu sufletul. Aşa vrea să fie chemată.

Şi de atunci, deşi am aflat că micuţa floricică se numea Pietricică, pentru mine s-a numit Zânică îmbujorată. Şi tot de atunci, florile care creşteau în grădină au primit nume speciale. Chiar şi peste ani, când bunica, doborâtă de ani şi de bătrâneţe, nu a mai avut grădina de altădată, plină cu flori, ci doar câteva ghivece, asemănătoare cu cele din tablouri.

Elisabeta Timoc

Chilia

Încă de la intrarea în Muzeu, asemenea voinicilor din basme vei fi nevoit să alegi: fie treci pe sub poarta impunătoare, străjer al scărilor pe care le ascunde, fie te îndrepţi în partea dreaptă lăsându-te ispitit de troiţa care abia se zăreşte, fie alegi să păşeşti spre stânga, unde ţi se va descoperi Sala numită „Frumuseţea Crucii”. În orice direcţie ai alege să te îndrepţi, Muzeul ţi se va descoperi acelaşi, deopotrivă modest şi fastuos.

Cea din urmă variantă însă, descrie parcă într-o împletire a poeziei şi simbolismului traiectoria vieţii călugăreşti. Monahul, tânăr la început de drum se va lăsa ispitit de „Frumuseţea Crucii” şi căutând să cunoască spiritualitatea va lua contact cu „Fastul” cunoscut încă din perioada Vechi-Testamentară slujitorilor şi slujirii închinate lui Iahve.

Specifică vieţii călugăreşti, adâncirea în cunoaşterea sinelui nu va putea fi posibilă decât în „Reculegere”, iar modelele de urmat în lupta pentru desăvârşire sunt sfinţii, cei care, oameni fiind au biruit în această luptă şi ale căror „Moaşte” rămân mărturie pentru cei care se vor încumeta să îi urmeze.

Înaintând în muzeu, Sala „Ferestre” stă, aşa cum însuşi numele o spune, la graniţa dintre noi şi lume. Veşmintele monahale expuse în dulapurile-vitrine  arată în continuare trecerea călugărului pe acolo, deja înaintat în vărstă, probabil mergând spre „Chilia” sa.

Aşa cum este firesc, locuinţa monahului este simplu mobilată , având câteva icoane pe pereţi, o fotografie înrămată a cunocutului duhovnic Paisie de la Sihla şi câteva medicamente, uitate parcă pe măsuţă, lângă ochelari.

 În spiritualitatea ortodoxă Chilia este văzută ca un loc sfânt, un altar al vieţii cotidiene, un loc în care se recomandă petrecerea timpului în rugăciune, departe de orice griji lumeşti. Astfel la intrarea în chilie se sfârşeşte timpul; dincolo de ea începe...

Pasere Andreea Melania

În numele Tatălui

Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul a toate câte sunt...

Sub semnul Crucii se inaugurează, în 1992, în a doua zi a Paştelui, şi Muzeul Ţăranului Român. Obiect al expoziţiei omonime, mărturie şi pavăză a existenţei românilor pe aceste meleaguri binecuvântate, amintind de sacrificiul întru Viaţă veşnică, Crucea ne veghează şi astăzi în spaţiul din muzeu ce abordează tematica spirituală.

Încrustată pe leagăn, la capul copilului, tăiată în piatră, adusă laolaltă de palme crestate de vreme din lemnul jertfit, cusută pe hainele de sărbătoare, zugrăvită pe lutul ars, păstrată la loc de cinste în casă, pentru închinăciune, sau ca pecetar al colacului, transmis pe linie maternă generaţii de-a rândul, Crucea este însemnul identităţii noastre, dovadă a statorniciei şi garanţie a continuităţii.

O axis mundi care leagă în unghi drept Cerul şi Pământul, Răsăritul şi Apusul, lăsată ca testament tainic de mâna dreaptă a strămoşului ce-o învaţă pe cea a ultimului venit pe lume să traseze prin aer, pentru întâia oară, un legământ al neclintirii.

Monica Irina Chiorpec

Ia un loc!