16 mai 2011

Nicăieri nu-i ca acasă

Căsuța aceasta, ce ne duce cu gandul la cea din ,,Amintirile din copilărie" ale lui Creangă, îmi amintește de căsuța în care am copilărit. Toti cei care venim de la țară o privim, ne aducem aminte cu lacrimi tremurânde că am crescut cu amintirile bunicului ce ședea la vatra focului, depănându-ne povești haiducești, iar bunica lânga el întorcând de zor mămăliga ne pregătea masa(o măsuță scundă și rotundă cu 3 picioare pe care cu siguranță ați observat-o prin muzee, pentru că, evident, acolo îi este locul acum: printre isotrii și amintiri). Imi este inconfundabil gustul de supă dintr-o strachină de pământ sorbită cu lingura de lemn(ce-i drept bunicul promitea o recompensă pentru cine termina primul supa). În acele vremuri nu realizam cat de mult înseamnau aceste lucruri pentru cufărul meu cu melancolii care acum stă așezat cuminte lângă sobă, acoperit cu un  covoraș țesut de bunica.
Ei, și totul era atat de frumos cand erai mic și nu realizai câte trec pe lângă tine. Seara, mama ne așeza în pat, un pătuc simplu, cu o saltea improvizată din paie și o pernă așijderea ale căror miros îl simțeam toată noaptea. Focul trosnea în sobă și desena pe tavan umbre strașnice care mă duceau cu gândul la poveștile cu haiduci ale bunicului.
Totul era simplu atunci căci aveam de toate: în pod erau proviziile pentru iarnă, pe care bunica le adunase cu atâta trudă, nucile erau în albia de lemn, ardeiul era pus la uscat(căci ostropelul de pui nu avea nici un gust fara să sorbi și dintr-un ardei uscat), bunicu avea vin ce-i ajungea până în primăvară, strugurii erau puși la stafidit, iar daca ne-ar fi lipsit ceva, bunica ar fi dus  strachinile de lut la târg pentru a lua în schimb tot ce-i trebuia pentru gospodarie.
Viața trecea foarte încet atunci, pentru că ,,timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare".

 Mihaela Vladu

10 mai 2011

Ia o cahlă şi citeşte!

Pun pariu că niciodată nu te-ai uitat la soba bunicii ca la o bibliotecă. Ei bine, nici eu (eu nu am bunici la ţară, dar, fie vorba între noi, nu ăsta este lucrul pe care vreau să îl subliniez aici). 
În sala Tipologii. Cahle – care, da, după cum îi spune şi numele, este plină de cahle – eu nu reuşesc să vad cahle. Văd peste tot rafturi umplute de cărţi. De nişte cărţi ciudate, pentru că nu au pagini şi nu le pot răsfoi. Nu au mirosul acela specific al cărţilor peste care a trecut timpul, nu au număr de înregistrare pe cotor şi nici o editură care să îşi asume copyright-ul. Au însă poveşti, ca acele coperţi de la cărţile vechi de colorat. De fapt, ele sunt imagini ale unor realităţi nu foarte îndepărtate, iar în sala Cahle întreaga lor funcţionalitate iniţială dispare. 
Ia o cahlă şi citeşte: aşază-te pe fotoliul vechi şi uită-te atent la fiecare, intorcându-te în timp – fiecare lucru are locul lui, fiecare placă are povestea şi desenul ei, locul ei în biblioteca albă şi masivă. 
În centrul sălii stă soba, ca o apoteoză la care visează fiecare dintre aceste cahle ciudate: să fie în mijlocul scenei, sub luminile reflectoarelor roşii şi albastre şi să i se mulţumească că, la un moment dat, a servit omul. Ea va continua să o facă, dacă omul hotărăşte să o deschidă. 

Iris Şerban

7 mai 2011

Rugă la sădirea pomului


Poartă-mi ochiul în zări largi,
stalagmită răsărită din ploi abrupte,
cu mâini întinse spre sărutare Craiului Nou.
Leagă rod pe timp de pace, taie câmpu-n goană viscolită,
trup de frunze sau de săbii, părinte şi soldat
fremătând lumina-n linii.
Ninge-mi tu april în plete, amintind de lupte albe,
lasă-mi doliul toamnei mut.

Monica Irina Chiorpec

5 mai 2011

Zânica îmbujorată


Fereastra, un obiect comun din viaţa noastră, este o deschidere către suflet, către interior, dar şi către exterior; fereastra trezeşte amintiri, imagini, leagă lumi aparent diferite.

Privesc prin fereastră raftul cu flori. O clipă de linişte, o emoţie şi dintr-o dată, o succesiune de imagini îmi trezeşte o amintire. Pe când eram micuţă, mergeam cu bunica în grădină şi învăţam să vorbesc cu florile, astfel să descopăr lumea care mă înconjura, bucurându-mă de ea.

 
Îmi aduc aminte că mă oprisem în faţa unei flori micuţe, numită Pietricică, uimită că, fără să fie semănată, a avut îndrăzneala să răsară în grădină şi, pe deasupra, să fie interesantă şi atrăgătoare.
- Ce e asta? am întrebat indignată că a apărut dintr-o dată, de parcă cineva a pus-o acolo intenţionat. Cum de nu am văzut-o până acum? Cum a apărut aici?
- Este o floare, răspunse bunica.
- Dar nu era aici!
- Ba era.
- Nu era nici o floare roşi până acum aici. Era totul verde, nicidecum o floare atât de frumoasă. Am cercetat tot şi ştiu că nu mi-a scăpat nimic.
- Ai dreptate! Era verde totul pe aici, pentru că nu era înflorită. Aşa cum creşti tu, aşa a crescut şi floricica, zise bunica. La început a fost o sămânţă, apoi o mică plăntuţă verde, după care a înflorit aşa cum o vezi.
- Dar cum? De ce nu am văzut? Am întins mâna către ea, voiam să o iau în mână lângă mine, mai aproape, dar dacă o rupeam, murea.
- Vorbeşte cu ea şi vezi ce îţi zice despre ea.
- Dar florile nu vorbesc. Nu aud nimic.
Bunica începu să râdă.
- Sunt mai multe feluri de a vorbi. Floarea îţi arată că e micuţă, firavă, delicată, are petale fine, roşii, că este vie, că deşi e mică, are personalitate şi atrage atenţia, că poate să danseze la adierea vântului, că parcă se îmbujorează când razele soarelui o ating şi se încălzeşte la fel ca noi oamenii şi este plină de energie.
- Parcă ar fi o zână din poveste, preschimbată în floare. Are nume dacă e vie?
- Are.
- Cum o cheamă?
- Tu ce nume i-ai da?
- E atât de frumoasă, că nu găsesc cuvânt să o descriu. Zânica roşie îmbujorată...
- Asta e... aşa vrea să îi spui.
- De unde ştii?
- Se simte cu sufletul. Aşa vrea să fie chemată.
Şi de atunci, deşi am aflat că micuţa floricică se numea Pietricică, pentru mine s-a numit Zânică îmbujorată. Şi tot de atunci, florile care creşteau în grădină au primit nume speciale. Chiar şi peste ani, când bunica, doborâtă de ani şi de bătrâneţe, nu a mai avut grădina de altădată, plină cu flori, ci doar câteva ghivece, asemănătoare cu cele din tablouri.

Elisabeta Timoc

3 mai 2011

Chilia

Încă de la intrarea în Muzeu, asemenea voinicilor din basme vei fi nevoit să alegi: fie treci pe sub poarta impunătoare, străjer al scărilor pe care le ascunde, fie te îndrepţi în partea dreaptă lăsându-te ispitit de troiţa care abia se zăreşte, fie alegi să păşeşti spre stânga, unde ţi se va descoperi Sala numită „Frumuseţea Crucii”. În orice direcţie ai alege să te îndrepţi, Muzeul ţi se va descoperi acelaşi, deopotrivă modest şi fastuos.
Cea din urmă variantă însă, descrie parcă într-o împletire a poeziei şi simbolismului traiectoria vieţii călugăreşti. Monahul, tânăr la început de drum se va lăsa ispitit de „Frumuseţea Crucii” şi căutând să cunoască spiritualitatea va lua contact cu „Fastul” cunoscut încă din perioada Vechi-Testamentară slujitorilor şi slujirii închinate lui Iahve.


Specifică vieţii călugăreşti, adâncirea în cunoaşterea sinelui nu va putea fi posibilă decât în „Reculegere”, iar modelele de urmat în lupta pentru desăvârşire sunt sfinţii, cei care, oameni fiind au biruit în această luptă şi ale căror „Moaşte” rămân mărturie pentru cei care se vor încumeta să îi urmeze.
Înaintând în muzeu, Sala „Ferestre” stă, aşa cum însuşi numele o spune, la graniţa dintre noi şi lume. Veşmintele monahale expuse în dulapurile-vitrine  arată în continuare trecerea călugărului pe acolo, deja înaintat în vărstă, probabil mergând spre „Chilia” sa.



Aşa cum este firesc, locuinţa monahului este simplu mobilată , având câteva icoane pe pereţi, o fotografie înrămată a cunocutului duhovnic Paisie de la Sihla şi câteva medicamente, uitate parcă pe măsuţă, lângă ochelari.




 În spiritualitatea ortodoxă Chilia este văzută ca un loc sfânt, un altar al vieţii cotidiene, un loc în care se recomandă petrecerea timpului în rugăciune, departe de orice griji lumeşti. Astfel la intrarea în chilie se sfârşeşte timpul; dincolo de ea începe...


Pasere Andreea Melania